Daca ultima data, Richard Z. Kruspe-Bernstein ni s-a confesat ca, de atunci inainte avea sa se exprime in engleza (si o face excelent, n.t.), nu este inca cazul lui Till Lindemann: interviul prin telefon e un calvar, pentru ca traducatoarea noastra din germana in franceza se incurca cateodata in propriile-i exprimari si pentru ca, dupa 30 de minute de discutie, 15 au fost distruse de traducere. Ei bine, Till este un personaj mult prea discret, asa incat suntem foarte incantati sa va prezentam acest interviu cu carismaticul solist al trupei Rammstein:

Rock Hard: De obicei, timpul necesar unui nou album este cam de 2 ani. De data asta v-au trebuit 3 ani...
Till Lindemann: Am fost 2 ani in turneu pentru promovarea lui "Mutter", cel mai lung turneu al nostru de pana acum. Ne-am luat apoi doua luni de pauza inainte de a ne inhama la toate preparativele pentru inregistrarea lui "Reise, Reise", de a gasi studioul potrivit si, evident, de a compune, pentru ca nu aveam nici un material pregatit.

R.H.: De data asta ati ajuns in Spania, in studioul El Cortijo din Andaluzia...
Till Lindemann: Am inregistrat "Mutter" la Miraval, in sudul Frantei si imi imaginez ca va intrebati de ce nu am reiterat experienta. Suntem mereu in cautarea celui mai agreabil climat si se pare ca, cu trecerea anilor, descindem tot mai mult in sud. De obicei, atunci cand intram in studio, totul este scris, compus si aranjat. De data asta n-a mai fost cazul si, pentru a colabora cat mai bine, am ales mediul cel mai agreabil posibil. L-am gasit in Spania.

R.H.: In timpul conversatiei noastre recente cu Richard Z. Kruspe-Bernstein si Christoph Schneider, acestia doi s-au confesat asupra tensiunilor care s-au ivit in cadrul Rammstein. Le-ai simtit si tu?
Till Lindemann: Cand traiesti intr-o comunitate de mai bine de 10 ani, cu oameni casatoriti, care provin din cinci trupe diferite... Cand de fapt petreci mai mult timp cu "colegii" decat cu familia ta, ce vrei? Pe scurt, sunt 10 ani in care am fost mereu impreuna, 10 ani... Si atunci cand suntem in turneu, nu e ca atunci cand lucram la un birou si seara ne putem regasi micile noastre familii. Multe lucruri sunt subiecte de discutie, subiecte care sunt de alta natura, ca de exemplu cine cauta painea la intoarcerea de la munca. Deci, certuri apar in studio, este evident. Si sa nu mai vorbim de promiscuitatea bus-ului de turneu: exista dezbateri violente pentru a decide cine are dreptul la patul de sus si la dulapul cel mai mare pentru a-si randui hainele (ras cinic). Mai serios, chiar au existat confruntari in sala de repetitii, in ce priveste partea de investitii si de responsabilitate a fiecaruia in cadrul grupului. Si dupa 10 ani, se stie foarte bine ce anume il agaseaza pe celalalt: deci, cand unul are chef sa-si arate coltii, nu e nevoie sa-si bata capul prea mult pentru a-si enerva victima. Acestea sunt micile jocuri simpatice. In cazul lui Richard, acesta e un "workoholic" si e adevarat ca in genere, in trecut, avea tendinta adesea sa vrea sa faca totul. De fapt, nu ne ramanea mare lucru celorlalti si ne multumeam sa umplem golurile. Dar am avut un avantaj: venim din fosta RDG, am fost educati dupa perceptele colectivitatii si, in mod inconstient, suntem mereu foarte uniti pentru a ne forma ca un tot: vorbim mult, ceea ce actioneaza in mod terapeutic. De altfel, am impresia ca petrecem mai mult timp discutand decat facand muzica.

R.H.: Care e contributia ta la compozitia pura? Stim ca esti 100% responsabil de texte, dar care e aportul tau la muzica?
Till Lindemann: Partea muncii mele, si care ma si intereseaza cel mai mult este, bineinteles, scrierea textelor. Dar e normal sa intervin in mod egal si asupra continutului muzicii: aceasta face ca textele mele sa se adapteze. E de ajuns ca ceilalti cinci sa fie convinsi daca un riff este bun, dar daca eu nu sunt de acord, daca nu ma inspira, imi explic punctul de vedere.

R.H.: Rammstein e un colectiv, dar pentru majoritatea fanilor tu esti considerat liderul grupului...
Till Lindemann: Solistii vocali sunt adesea perceputi astfel, dar cum eu nu stiu sa fac nimic altceva decat sa cant... Publicul vede lucrurile intr-un anume fel, dar noi suntem ca niste muncitori pe un santier: exista zidarul, geometrul, dulgherul etc., fiecare avand rolul lui la efortul colectiv. Si ca dovada a unitatii noastre, spre deosebire de destul de multe grupuri, ne impartim toate beneficiile financiare in parti egale.

R.H.: Dupa terminarea ultimului vostru concert parizian, din 10.11.2001 de la Zenith, pareai a fi foarte prost dispus. Ai impartasit anumitor persoane profunda ta oboseala de a mai face parte din trupa Rammstein...
Till Lindemann: Imi amintesc bine de acest concert. Eram foarte obositi, dar gasesc ca show-ul si ambianta au fost grandioase. Trebuie stiut ca, inainte de a concerta in aceasta mare sala, nu avusesem la Paris decat concerte in cluburi: la Locomotive si la Elysee Montmartre. Treceam brusc de la acele sali foarte mici de langa Moulin Rouge, la aceasta structura mare, la aceasta mare arena. In plus, ceea ce imi revine acum mai bine in memorie este ca, chiar inainte de concert, ca de obicei, am avut probleme cu autoritatile pentru utilizarea pirotehniei, desi totul era luat in calcul. Deci, dupa concert am fost destul de scarbit, dar asta n-a avut absolut nimic de a face cu publicul, care a fost minunat.

R.H.: Ai reputatia de a fi foarte timid. Este intotdeauna atat de dureros pentru tine sa urci pe scena?
Till Lindemann: Odinioara era. Termenul "dureros" nu e exagerat. Dar acum lucrurile merg mai bine, sunt obisnuit cu scena. Ceea ce e sigur este ca am mereu trac inaintea unui concert. Un lucru care nu-mi place deloc, dar asta se intampla din ce in ce mai putin, este sa cantam in cluburi mici: publicul e atat de aproape, te scruteaza din cap pana in picioare, ma simt ca o victima a spectatorilor care pot vedea frica prelingandu-se pe pielea mea.

R.H.: Ni l-ai putea descrie pe Till Lindemann pe care nu il cunoastem, acela care esti dupa ce parasesti scena?
Till Lindemann: Este ceva foarte personal si foarte dificil, un subiect asupra caruia nu prea am chef sa starui. Nu e genul meu sa vorbesc despre mine. Pentru a afla mai multe ar trebui sa puneti aceasta intrebare fostelor mele patru sotii. Si ma indoiesc ca ar avea multe lucruri bune de spus in privinta mea. As prefera sa le cereti parerea prietenilor mei asupra acestui subiect. Si in plus, ei ar avea cu siguranta o atitudine pozitiva in ce ma priveste, dar acest tip de judecata e atat de subiectiv...

R.H.: Ai o fiica care acum e adolescenta. Cum il percepe pe tatal ei?
Till Lindemann: Relatia noastra a evoluat mult in ultimul timp si seamana mai mult cu o prietenie sincera intre doi indivizi, decat cu clasica si austera relatie tata-fiica. Ne petrecem regulat vacantele impreuna. In 2004 am fost in Costa Rica. Si apoi, cred ca ma iubeste mult pentru ca reusesc mereu sa aranjez intrari in backstage prietenilor ei.

R.H.: Textele tale sunt rareori vesele. Esti o persoana sobra si pesimista?
Till Lindemann: Textele mele sunt negre, dar nu pesimiste. Ca un paradox, eu chiar sunt un tip pesimist.

R.H.: Ai scos in Germania o antologie de poezie intitulata "Messer" ("Cutit" - n.t.)...
Till Lindemann: Da. Mi-ar placea mult sa fie tradusa si in alte limbi. Din nefericire, sunt foarte ocupat si nu am timp sa caut un traducator de germana literara. Daca unul din cititorii vostri se arata interesat, sa nu ezite sa se prezinte...

R.H.: Textele tale, chiar intre germanofili, se preteaza la controverse pentru ca anumiti compatrioti de-ai tai nu ezita sa le califice ridicole si naive...
Till Lindemann: Fiecare este absolut liber sa aiba opinia sa. Asta nu-mi ridica nici un fel de problema. Suntem de acum suficient de siguri pe noi pentru a nu ne mai preocupa de criticile care ne sunt adresate.

R.H.: Unde ati ajuns cu pirotehnia? Rammstein e un grup care nu asteapta niciodata acolo unde debarca. Ati renuntat la efectele pirotehnice?
Till Lindemann: Nu. N-am avut chef si chiar daca ar fi cazul, nu ne-am putea permite: focul face parte integranta din conceptul Rammstein. E cam ca Kiss si machiajul lor. Atunci cand l-au abandonat, s-a vazut ce s-a obtinut. Unele piese cer efecte speciale, suntem convinsi de asta in mod absolut. In schimb, grupul e cu adevarat constient ca trebuie sa se reinnoiasca: din ce in ce mai multe trupe utilizeaza pirotehnia si noi am avut o dorinta in plus de a ne delimita. Noile grupuri utilizeaza flacari si explozii pe care noi le utilizam la inceput. Am ajuns la concluzia ca suntem demodati.

R.H.: Albumul "Reise, Reise" pare mai degraba o reintoarcere matura la "Herzeleid" decat o continuare facila a lui "Mutter"...
Till Lindemann: Multumesc, consider ca e un compliment foarte dragut. Alte persoane care au ascultat albumul nu impartasesc opinia ta, dar gasesc ca a provoca opinii care nu sunt transante e un lux de-al nostru. In fapt, pentru a reveni la definitia ta, as spune ca "Reise, Reise" e un "Herzeleid" modern.

R.H.: Vorbeste-ne de acest titlu ambiguu, "Amerika"...
Till Lindemann: De ce ambiguu? Nu e un atac, ci o constatare: Statele Unite si, in particular, limba engleza sunt in ziua de astazi foarte mult impuse. Eu cred ca toate tarile europene, prin extensie, este mai degraba un cantec impotriva lor, nu ar trebui trebui sa se lase conduse si subjugate de cultura americana. Traditiile, limbile si culturile Batranului Continent sunt suficient de bogate. Imi amintesc ca in epoca lui Mitterand, daca nu ma insel, a existat un real refuz de americanizare a vocabularului francez. Identitatea culturala a fiecarei tari europene este suficient de puternica pentru a nu se lasa manipulata. Exista lucruri extraordinare care ne vin de la Statele Unite, dar imi amintesc de carnavalurile traditionale la care participam cand eram copil: astazi este Halloween si trebuie sa decupez dovleci pentru a face o masca pentru fiica mea. Detest asta. Nu e cultura mea, nu e istoria mea. Si imi permit sa pun o intrebare: de ce voi, francezii, ati acceptat sa construiti un parc Disney la Paris? Pentru beneficii financiare... Da, este din pacate un motiv bun. Dar consider ca nu trebuie sa te vinzi niciodata. Ar fi trebuit sa construiti o peninsula in Atlantic, dar sa nu-l fi lasat niciodata pe Mickey sa intre pe teritoriul vostru. In curand, el va va coloniza viile. Acest lucru risca sa devina atroce.

R.H.: Pari foarte atasat de Franta pentru ca ti-ai numit fiica Marie-Louise...
Till Lindemann: Da, iubesc mult Franta si aceasta din mai multe motive: mai ales limbajul. Este absolut magnific. Imi place mult atitudinea voastra: atunci cand va plimbati in Paris sau in Normandia sau in alta parte in Franta si cand cineva vi se adreseaza in engleza, nu raspundeti. E bine. In schimb, daca incerci sa te exprimi, chiar si in cea mai rea franceza, deveniti absolut sarmanti si e o atitudine formidabila. Pe "Reise, Reise" e o piesa care se cheama "Amour", in care as fi vrut sa includ versul "Dragostea unui creator salbatic" in franceza. Dar ceilalti nu au fost de acord. Si ca sa termin cu Franta, as prefera sa nu evoc femeile franceze, caci nu as putea, nu as vrea, sa ma opresc sa vorbesc.

R.H.: Trebuie sa fii surprins atunci cand vezi multimea franceza reproducand cuvintele Rammstein in cor, in germana!
Till Lindemann: Surprins si fericit, pentru ca asa cum am spus, francezii sunt intransigenti: ei iubesc sau detesta, ei nu cunosc calea de mijloc. Am vazut un concert Placebo inregistrat la Paris si gasesc ca solistul e convins cu adevarat ca e bine sa se adreseze publicului in franceza. Sunt dezolat, dar acum, te rog ultima intrebare: unul din colegii tai asteapta.

R.H.: Echipa Germaniei a iesit de la Euro 2004. Trist?
Till Lindemann: Ah, ah! Nu puteai sa dobori mai rau interlocutorul! Nu-mi pasa deloc de fotbal si nu am nimic de a face cu faptul ca am fost eliminati. Dar din moment ce in aceasta lume da bine sa sustii o echipa de fotbal pentru a parea normal, iti voi spune ca eu sunt pentru Cehia. Si pentru Franta, evident.

R.H.: Un ultim cuvant?
Till Lindemann: Ma inclin in fata cititorilor acestui articol. Cu adevarat. "Au revoir, merci beaucoup, vive la France".

«inapoi in pagina de index inedit