“Primul tip pe care l-am ales sa ne fie producator a adormit cand i-am cantat melodiile noastre! Evident, nu era omul potrivit pentru aceasta pozitie!”
Richard Z. Kruspe-Bernstein

Cu ritmurile lor martiale si versurile in limba germana, Rammstein sunt cea mai neobisnuita poveste de succes din ultimii ani. Malcolm Dome se intoarce le origini si afla povestea care sta in spatele realizarii albumului lor de debut, acum clasic, “Herzeleid”.

Povestea, pana acum...

Ganditi-va la cat de ciudat suna asta: Rammstein e o trupa formata din tipi din Germania, din partea de Est a Germaniei si nimic mai mult, care au fost indeajuns de aroganti si naivi sa creada ca ar putea face o cariera din a canta – fiti atenti! – in germana!

Dar ganditi-va la asta acum… radeti? Rammstein s-au confruntat cu atatea prejudecati in cei de 12 ani de cand au aparut prima data pe scena, dar acestea au avut cam acelasi efect ca si plesnirea unei girafe cu o foaie de salata. Ceea ce au facut ei este inca o reusita remarcabila.

Trupa – Till Lindemann, voce, Richard Z. Kruspe-Bernstein si Paul Landers, chitara, Oliver Riedel, bass, Christian Lorenz, clape si Christoph Schneider, baterie – s-a constituit in 1993. Desi toti proveneau din fosta Germanie de Est – mai concret, Berlinul de Est si Schwerin – au luat numele trupei de la un oras din Germania de Vest. In august 1988, 70 de oameni au fost ucisi la baza militara americana de acolo, cand trei avioane care executau acrobatii s-au ciocnit in aer.

Kruspe-Bernstein s-a dovedit a fi adevarata forta motrica din spatele trupei Rammstein (prin adaugarea celui de-al doilea “m” se ajunge la traducerea literala a cuvantului “berbece” – n. tr. berbece pentru daramarea zidurilor). Fiindca nu a avut succes cu trupa sa, Orgasm Death Gimmick si cu muzica sa cu influente americane foarte puternice, el a hotarat sa promoveze originile sale germane si l-a cooptat pe Till Lindemann (care a fost bateristul trupei First Arsch si isi castiga existenta impletind cosuri). Incetul cu incetul, trupa incepea sa prinda contur.

Au inregistrat cateva melodii demo in 1994, in Berlin – acestea au fost lansate ca o colectie denumita foarte inteligent “Demos 1994”, – inainte de a avea sansa sa inregistreze albumul lor de debut, “Herzeleid”, lucru care s-a intamplat un an mai tarziu. Si de aici incepe povestea noastra…

“Titlul “Herzeleid” este un vechi cuvant german care inseamna “Inima franta””, spune Richard Z. Kruspe-Bernstein. “Ca sa intelegi prin ce am trecut ca sa cream acel album, trebuie sa stii ce se intampla in vietile noastre la acea data.”

“Eu ma desparteam de prietena mea, ceea ce a fost destul de greu. Nu trecusem prin nimic mai dificil din punct de vedere emotional pana atunci. M-a epuizat. Daca nu ai trecut prin nimic asemanator, atunci nu poti nici macar sa-ti inchipui cam cum ma simteam.”

“Till trecea printr-o chestie similara si, cum era un bun prieten, am locuit la el cateva luni. Cred ca ne-am ajutat unul pe celalalt. De fapt si ceilalti care urmau sa devina membrii Rammstein sufereau din cauza a diferite probleme din viata personala. Deci titlul albumului a exprimat clar exact starea noastra de spirit de atunci.”

Cei sase membri Rammstein si-au transpus toata furia si toate frustrarile in muzica, hotarati sa faca din aceasta o experienta catartica. Prima lor banda demo a fost inregistrata in micul apartament al lui Kruspe-Bernstein in conditii aproape imposibile. Dar acest proces avea sa se dovedeasca a fi de o importanta cruciala.

“Ne-am inscris ca participanti la un concurs local, am trimis banda si am castigat o saptamana de inregistrari intr-un studio! Ne-am folosit de aceasta sansa ca sa realizam un demo de o calitate mai buna, pe care am inclus o versiune mai timpurie a melodiilor “Rammstein” si “Weisses Fleisch” (mai tarziu amandoua au fost incluse pe primul album). Scopul nostru era sa ne gasim un manager si sa semnam un contract pentru realizarea unui disc.”

Cu acestea in minte, ei au inceput sa-l hartuiasca pe un anume Emanuel Fialik, prima lor optiune pentru a le fi manager. Dar el nu a fost interesat la inceput. “Ne-a vazut in concert, dar nu s-a prins despre ce era vorba. In fine, am avut bafta cand a fost anulat in ultimul minut un concert pe care trebuia sa il sustinem in afara orasului. Ne-am intors in Berlin si i-am bazait la cap pe cei de la unul din cluburile pe care le stiam, ca sa ne lase sa cantam; nu ne pasa cand ne bagau pe scena – tot ce voiam era sa cantam. L-am convins pe Emanuel sa vina sa ne mai vada o data, iar de data asta a fost indeajuns de impresionat ca sa spuna ca va fi managerul nostru!”

Avand acum un manager, Rammstein au inceput sa caute sa obtina un contract. Din nou, ar fi fost mai usor sa produca zgomot in vid…

“Nici nu voiau sa auda de asa ceva! Dar apoi am avut o sansa cu Motor Music si ne-am lansat in sfarsit!”

Deci, lucrurile luasera o intorsatura mai buna acum. Calea le era deschisa, iar de acum incolo urmau sa aiba parte numai de zile senine. Da, desigur, cum sa nu! Din pacate, oameni buni, acela a fost momentul cand lucrurile aveau sa devina si mai dure.

“Desigur, prima noastra misiune a fost sa gasim un producator. Ce stiam noi despre productie? Ne-am gandit ca cea mai buna cale de a compune o lista scurta era sa vedem cine fusesera producatorii unora dintre trupele noastre favorite. Era logic? Asa am crezut noi, dar prima noastra alegere a fost o greseala atat de mare.”

Cel pe care l-au ales a fost Greg Hunter, care colaborase cu Killing Joke. Dar el nu a fost ceea ce se asteptau ei sa fie.

“Numele lui figura acolo. Lucrase ca producator pentru o trupa tare. Deci, Greg a venit la Berlin sa ne vada la repetitii. Era intr-adevar un tip bun, foarte prietenos. Dar apoi l-am luat cu noi la un studio de repetitii si s-a asezat pe o canapea in timp ce noi am inceput sa cantam piesele pe care urmam sa le includem pe album. Am cantat cateva, iar el nu a facut absolut nici un comentariu. Asta ne-a ingrijorat. Lucrurile erau astfel aranjate incat el nu prea era in campul nostru vizual. Asa ca ne-am uitat special la el, dupa piesa urmatoare – dormea. Sforaia! Minunat. Cred ca atunci ne-am dat seama cu totii ca el nu era omul pe care sa-l includem in proiect.”

A doua incercare a avut un pic mai mult succes: Jacob Hellner, care lucrase cu trupa suedeza, Clawfinger.

“Ne-a placut tehnologia pe care au folosit-o pentru albumele lor, asa ca ne-am intalnit cu Jacob, iar el era mai aproape de ceea ce cautam noi. Dar el a vrut ca noi sa lucram in Suedia, ceea ce s-a dovedit a fi o alta problema. De asemenea, avea un asistent, Carl-Michael Herloffson, care a facut foarte putine prin studioul ala. Dar asta e alta poveste.”

La inceput trupa a lucrat la Polar Studios, care a fost creat de Abba. Dar ei se aflau acolo doar de o saptamana (“In acel rastimp am inregistrat partile pentru baterie,” isi aminteste chitaristul), cand au trebuit sa se mute in studioul lui Hellner, ceea ce nu a fost, din nou, o schimbare tocmai binevenita.

“Imi venea atat de greu sa obtin sunetul de chitara cel mai potrivit, acolo. Locul era atat de aglomerat si de diferit fata de studioul unde repetam. Era o schimbare totala, si una care nu imi placea. De asemenea, faptul ca ne aflam in Stockholm reprezenta, de asemenea, o problema. Vezi tu, programul de lucru al lui Jacob presupunea ore ca de birou. Deci ramaneam de capul nostru dupa-amiezele si in week-end. Nu vorbeam suedeza si nici engleza prea bine si ne simteam foarte singuri. Nu puteam sa mergem nicaieri, nu puteam face mare lucru. Deci starea noastra de spirit nu era prea grozava.”

Aceasta a fost o alta situatie cu care s-a confruntat trupa.

“Cand Jacob a inceput sa lucreze cu Till pentru partea vocala, ne-am dat seama ca nu facea fata cu germana pe care o stia el (Jacob – n.tr.). Si cum toate versurile erau in germana, situatia a devenit extrem de confuza. Iti poti imagina un producator suedez lucrand la cantece in germana, cand, de fapt, el nu are habar despre ce cantam? Asta era foarte, foarte frustrant.”

Dupa cum si-a dat seama toata lumea, fara indoiala, era mai distractiv sa-ti infigi lame ascutite in abdomen decat sa fii Rammstein la acel moment. Problemele le erau o companie constanta, iar situatia urma sa se agraveze si mai mult.

“Deci, lucrasem pentru album timp de trei luni deja si ajunsesem la procesul de mixare. L-am lasat pe Jacob sa se ocupe de asta. Si de ce nu? Parea logic. El inregistrase materialul… dar (aceasta idee – n.tr.) a fost o greseala majora din partea noastra. Eu am fost singurul din trupa care a stat acolo, cu adevarat, cand am inceput mixarea. Si mi-am dat seama rapid ca Jacob habar nu avea ce facea. Am inceput sa ne certam, nu se mai lucra nimic, iar eu nu eram incantat (de situatia asta – n.tr.). Ce puteam face?”

“In sfarsit, mi-a ramas un singur lucru de facut. I-am chemat pe toti in Stockholm, pentru o sedinta – Jacob, trupa, managementul si casa de discuri. Trebuia sa-i dam de capat. Carl-Michael iesise, la vremea aceea, din schema. Avea niste probleme personale si, oricum, nu prea lucra el la albumul nostru. Am hotarat ca trebuie sa chemam pe altcineva care sa faca mixajele si atunci am dat peste Ronald Prent. Era olandez, dar am facut mixajele in Hamburg. Trebuie sa marturisesc ca nu era usor de lucrat cu Ronald si am avut cu el niste dispute, dar el a salvat cu adevarat albumul. Nici nu vreau sa ma gandesc la ce s-ar fi intamplat fara el!”

Albumul “Herzeleid” a fost lansat, pana la urma, in septembrie 1996, intrand rapid in topurile germane, ajungand pana pe locul 8. Dar mai era un obstacol de depasit dupa ce albumul a ajuns in magazine.

“A naibii coperta! Ce situatie nebuna a mai fost si aceea! Eram intr-o parcare de masini cand am aprobat folosirea acelor poze, fara sa ne gandim in ce ne bagam, de fapt. Cand am vazut ce facusera desenatorii, am intrat in panica! Aratam ca niste… homosexuali! Toti, dezbracati pana la brau. De parca era o reclama la un film porno cu homosexuali. Asa ca a trebuit sa o rezolvam si pe asta. Faceti-ne sa aratam ca niste heterosexuali, la loc. Schimbati coperta!”

Inevitabil, chitaristul nu-si aminteste chiar cu placere de acest album. De fapt, intr-un fel, ar vrea sa lege, cat mai discret, aceste amintiri cu un lant de un par, intr-un beci intunecat, sa incuie usa si apoi sa arunce cheia.

“Acum nu ascult deloc acest album. Nu. Si nici nu pot sa ma gandesc ca ar fi unul dintre cele mai bune albume ale noastre – nici pe departe. A fost o perioada foarte grea pentru noi toti. Imagineaza-ti tot rahatul prin care a trebuit sa trecem, in viata particulara, si apoi am avut probleme sa facem muzica. Se spune ca ceea ce nu te doboara te face mai puternic si, intr-un fel, ma bucur ca a trebuit sa trecem prin atatea. Cand traversezi  perioade de criza in viata personala asa cum treceam eu atunci – fapt ce a dus la crearea trupei Rammstein, – iti inveti lectiile din astea, admiti ca ai gresit si incerci sa remediezi lucrurile. Deci, trebuie sa spun ca am si motive foarte bune sa fiu recunoscator acestui album – “Herzeleid””.

“De fapt, procesul crearii fiecarui album Rammstein este foarte dificil. Cand ai de a face cu sase oameni, fiecare tinand foarte mult la opinia sa, nimic nu este usor de rezolvat. Si trebuie sa faci mici compromisuri ca sa poti progresa. Dar apreciez asta, e mult mai bine decat sa lucrezi singur. Este bine sa fii intr-o trupa, sa ai sentimentul conlucrarii si un sentiment comun de realizare. Presiunea nu este prea acuta, iar a avea si parerea altora poate fi vital.”

In ciuda tonurilor cenusii in care ne-a prezentat Kruspe-Bernstein zilele grele si stresante din  perioada realizarii albumului “Herzeleid”, concluzia pe care o trage este intr-o nota pozitiva.

“Cum as rezuma in cateva cuvinte acea perioada din viata noastra? A trebuit sa trecem prin ea ca sa ajungem unde suntem azi.”

Ce s-a intimplat mai apoi…

In mod remarcabil, Rammstein a reusit sa treaca peste obstacolul reprezentat de versurile care nu erau in engleza si au avut un succes international fenomenal. Acum, este cea mai bine vanduta trupa germana din toate timpurile. Pana acum, Rammstein a vandut 10 milioane de copii in toata lumea ale albumelor “Herzeleid” (1995), “Sehnsucht” (1997), “Mutter” (2001), “Reise, Reise” (2004) si “Rosenrot” (2005). Si, cu exceptia primului album, toate au ajuns pe locul 1 in topurile germane, in timp ce “Reise, Reise” si “Rosenrot” au ajuns in Top 40, in Marea Britanie.
Toate acestea se datoreaza nu numai incredibilului lor stil personalizat si atractiv al melodiilor lor ‘tanz metal’, dar si spectacolului lor care este atat de dus la extrem, incat show-ul Kiss pare pe langa acesta un spectacol de papusi de la finalul sezonului la Blackpool, South Pier.
Motto-ul lor a fost mereu: alte trupe canta, Rammstein arde! Si e putin spus ca cei sase traiesc la nivelul acestui motto, prezentand un spectacol cu atat de multe efecte pirotehnice, incat s-a intamplat ca unii fani sa fie scosi din public pe brate pentru ca lesinasera din cauza caldurii. Pe scena, Lindemann isi da foc, Lorenz este prajit intr-un cazan imens, au bete de baterie care explodeaza, au loc acte simulate de sodomie si au si un imens falus fals care stropeste – la reputatia trupei a contribuit si faptul ca trupe gen Pet Shop Boys si Apocalyptica au realizat propriile versiuni ale unor cantece ale acesteia, in timp ce Rammstein a fost nominalizata deja de doua ori la premiile Grammy in ultimii 6 ani, pentru “Du Hast” in 1999 si “Mein Teil”, anul trecut.
Prezenta lor socanta de pe scena a atras atentia si celor de la Hollywood. Ei apar la inceputul thriller-ului ‘xXx’, in timp ce regizorul David Lynch a utilizat cantecele lor, “Rammstein” si “Heirate Mich”, in filmul lui din 1997, “Lost Highway”. Acum cativa ani a fost creata o piesa clasica “Mein Herz Brennt”, care a fost prezentata publicului in noiembrie 2003 de catre orchestra simfonica din Dresda. Rammstein sunt mari chiar si pentru clasele culte.

«inapoi in pagina de index inedit