…Si iata-ne dupa cinci ani de zile de la concertul din Praga si de la cel din Budapesta, doi indivizi la un nou show live, intr-un alt oras frumos al Europei: Viena. Asa cum ne-am obisnuit, cum este firesc si cum de altfel ne si dorim intr-un astfel de context, un concert live Rammstein trebuie sa fie insotit de o calatorie lunga in care emotiile se perinda cu repeziciune ca zecile de gari lasate in urma de rapidul de Viena si in care la capatul ei, emotiile hoinaresc relaxat insotindu-ne pasii pe incantatoarele strazi ale Vienei. Spun calatorie lunga, pentru ca de data asta am ales CFR-ul pentru a ne lasa in tihna si odihniti la Viena, insa cele 15 ore de calatorie promise de biletul deloc ieftin s-au transformat, fireste, in 18 ore si jumatate…
Oboseala am eliminat-o de la bun inceput, investind intr-un vagon de dormit, insa nu ne-am putut abtine sa nu ne muscam putin buzele de ciuda ca aveam cu 3 ore si jumatate mai putin timp decat era planul, pentru a haladui pe strazile metropolei. Cum am parasit teritoriul Romaniei, trenul a incetat sa ne mai zgaltaie atat de ferm, iar odihna s-a asternut peste neuronii nostri, precum linistea culturala peste Jilavele in sarbatoare. Caile Ferate Romane au o nevoie mare si urgenta de rebranduire. Motiv pentru care a doua zi dupa concert, pe 22 noiembrie, la sectia de votare cu nr. 13 din Viena, am stat la coada o ora si jumatate ca sa votam. Din nou. Si inutil. Din nou…
Deci sambata, 21 noiembrie 2009, la ora 12,30 in loc de ora 9, am umblat la butonul "switch mood" si in cel mai relaxat pas alergator am coborat din rapidul "Dacia" (a carui titulatura nu prea ne inspira incredere), am gasit urgent iesirea la metroul U6, am cumparat bilete de la automat, am gasit strada cu hotelul, ne-am cazat si ne-am inceput unul din cele mai importante weekend-uri ale anului 2009 intr-un oras in care nimic nu te poate nemultumi, enerva sau stresa. Intr-un oras care se respecta si te respecta.
La ora actuala, Viena este frumos impodobita si pregatita pentru sarbatorile de iarna, iar pietele de Craciun care impanzesc tot centrul istoric deseneaza, in cenusiul anotimpului, o atmosfera parfumata, colorata, luminoasa si foarte dulce. Este liniste, nu foarte aglomerat si tocmai placut pentru plimbare. Ceea ce ne-a nemultumit intr-o oarecare masura este lipsa pub-urilor autentice si a berariilor in centrul istoric, motiv care ne-a facut sa readucem in discutie Praga, insa evident, se poate trai in pace si fara asta ;) Au in schimb un punch delicios in toate pietele de Craciun, datator de caldura si de endorfine pe care vi-l recomand. Si sute de standuri si magazine de dulciuri. Oare vienezii mananca toate dulciurile alea?
Wiener Stadthalle, cel mai important obiectiv turistic pentru noi in acest weekend, construita undeva intre 1953 si 1958, are o capacitate de aproximativ 16.000 de locuri pe scaune. Este impresionanta ca structura si dotari, se afla foarte aproape de centrul istoric si sambata seara am gasit-o foarte usor urmand directia multimilor negre cu plete sau fara si cu mii de tricouri si hanorace cu Rammstein. Nu cred ca am vazut vreodata atatea obiecte de vestimentatie la un loc, cu si despre Rammstein. Si, ca intr-un ritual ezoteric al unei comunitati secrete, aveai parte din cand in cand de zambete si saluturi in calitate de purtator al unui astfel de obiect.
Combichrist, trupa de dark electro-industrial a norvegianului Andy LaPlegua, care sustine deschiderea concertelor turneului Rammstein – LIFAD din 2009, urma sa dea drumul unei seri incendiare de sambata, 21 noiembrie 2009, la ora 19,30. Cu o ora inainte, o coada imensa de cateva mii bune de fani Rammstein inconjura Stadhalle pe doua dintre laturile acesteia. Am decis sa nu intram in panica, pentru ca stiam ca, intr-un fel sau altul, lucrurile vor decurge normal. Si chiar daca am reusit sa ne ridicam biletele in jurul orei 19,15, cand inca nu se intra in sala, am ramas in continuare calmi si relaxati, privind multimea imensa, calma si relaxata, care se incalzea cu litri de bere si de Jägermeister si care canta vesela "arii" din Rammstein. In 15 minute eram deja pe holurile salii, hidratandu-ne cu bere din pahare personalizate Rammstein, foarte frumoase, pe care le-am adus fiecare acasa ca pe niste trofee. Organizarea austriaca a concertului a fost ireprosabila, chiar daca a existat problema intarzierii cu o ora a concertului, insa pot spune ca  a fost o ora necesara, care a zburat intr-o clipa, pentru ca erau multe de facut in holurile salii: sa cumperi si sa bei berea Rammstein, sa iti cumperi de mancare ce-ti pofteste stomacelul si mai ales sa dai o tura la standurile de merchandise ale trupei, de care, din nefericire, noi nu ne-am putut apropia prea mult nici macar o secunda. Erau intesate de sute de cumparatori de tricouri, hanorace, caciuli si diverse alte accesorii.
Cum era de asteptat, inaintea concertelor si in timpul lor, berea s-a vandut in cantitati industriale, atat de dragul paharelor, cat si de dragul de a le ciocni cu fratii de concert, austrieci sau de alte nationalitati.
In mod surprinzator, intrarea in incinta salii de concert era dirijata de plasatori in costume si cravate, care indicau fiecaruia ce are de facut pentru a ajunge la locul sau. Am avut locuri exceptionale, in stanga si foarte aproape de scena, iar vecinii din dreapta noastra, germanul Denis si olandezul Robin, cu care am continuat ritualul berii si al discutiilor indelungi, au fost extrem de simpatici. In stanga noastra, doua doamne si un domn trecuti de 60 de ani, au urmarit concertul Rammstein cu privirea pironita pe scena si cu un permanent zambet vag intins pe intreg chipul. Un public de toate varstele…
La ora 20,30, Stadthalle era plina pana la refuz. Probabil in jur de 20.000 de oameni. La aceasta ora, primele acorduri de Combichrist au potolit rumoarea salii, injectand atmosfera cu o doza suficienta de adrenalina industriala, oferind un concert scurt, de 30 de minute, cu o mixtura de salbaticie, ritmuri tribale si agresivitate, un antreu foarte bun pentru cele ce aveau sa urmeze. Ultima piesa Combichrist a fost special dedicata Rammstein si, cu acest moment, emotiile au inceput din nou sa se contorsioneze, sa se supradimensioneze si sa incapa cu greu in noi. Pauza de 40 de minute intre cele doua recitaluri a fost tocmai buna pentru a mai ineca in bere din aceste emotii nebune, iar la ora 21,40, "Rammlied" avea sa arunce in aer intreaga sala, sa isterizeze si sa smulga strigate de nerabdare cu al sau celebru de pe acum intro: prima linie a scenei, Paul Landers si Richard Kruspe "sparg" zidul scenei, doua fapturi care se nasc din lumina, sfaramand intunericul realitatii imediate, in timp ce in centrul scenei un cerc de foc cade, pentru ca Till Lindemann sa paseasca pe scena, dirijand uralele demente ale publicului. Sunetul era deja urias si absolut superb, iar "legenda" era acolo, cu toate motoarele pornite: in linia doi, Oliver Riedel - bass, Christoph "Doom" Schneider - tobe si Doktor Christian "Flake" Lorenz – clape, flancat de doua sintetizatoare si de ceva ce aduce a doua turbine inalte, pregatit sa faca multi pasi pe banda lui de mers, iar in linia intai Paul Landers – chitara, Richard Kruspe – chitara si in centru, Till Lindemann – voce, costumat usor horror, cu al sau sort rosu, gulerul de pene rosu si plasa neagra pe cap, dar mai ales acel efect extraordinar de lumina puternica in interiorul gurii. Nu stiu exact care este secretul acestei lumini, cert este ca "Ramm-Stein" strigat in intuneric cu acea gura de lumina, are un impact dur, ca o izbitura de stanca. Avand in vedere versurile piesei si toate simbolurile vizuale, avem de a face cred cu o intreaga alegorie a renasterii si a destinului acestei formatii-legenda. In spatele scenei, cortina sfasiata permite razelor de lumina sa se joace cu scena si mii de maini ridicate in aer, mii de voci insotesc deja numele trupei "Ramm-Stein!!!"
A urmat "B********" intr-o atmosfera predominant rosie si este de neinchipuit forta si furia cu care Till invoca acest misterios "Bückstabü", impresionant si infricosator deopotriva. Sa imi fie cu iertare, dar imi este imposibil sa descriu jocul de lumini al intregului concert si felul in care ele se intrepatrund si se reflecta pe scena. Ne-am putut bucura de la locurile noastre in fiecare clipa de fascinatia acestor lumini. Scena este foarte complicata, cu multe trape si zone de foc impanzite pe toata suprafata scenei, este o mini-industrie acolo, cu zeci de panouri de control pe lateralul scenei si sub scena care deservesc intreaga masinarie.
Una din cele mai bune piese din acest turneu este fara indoiala "Weidmann’s Heil". Ritmul ei nebunesc, militaros si antrenant a iscat pentru cateva momente in public un soi de "wall of death", cu emotiile de rigoare. Parea ca oamenii nu mai au loc sa se dezlantuie si valuri mari se unduiau haotic ca spicele in bataia vantului. Nebunia a continuat cu strigate din mii de plamani: "Die Kreatur muss steeeerbeeeeeeeeen!!!!!" Impresionant de altfel faptul ca o sala intreaga, vorbitoare de limba germana sa cante vers cu vers de-a lungul intregului concert. "Vanatoarea" a continuat cu limbi mari de foc si cu focuri rosii de-a lungul intregii scene.
"Ich hab’ keine lust!" am strigat obsesiv in urmatoarele minute, iar olandezul Robin a cazut in extaz, fiind favorita lui. Exceptionala!
Au urmat clasicele "Weisses Fleisch" si "Feuer Frei", pentru care nu mai este nevoie de nici o prezentare. Este nevoie de ele live! Flake si-a facut numarul pe "Weisses Fleisch", topaind ca un spiridus inalt si argintiu, iar la "Feuer Frei", intreaga scena a luat foc. In acest timp, sunetul si luminile erau perfecte, iar noi, intr-un permanent delir extatic, cantam fiecare vers. Flake facea kilometri pe banda lui de mers, Christoph batea fara epuizare si trebuie sa marturisesc ca soundul tobelor lui Schneider este impecabil, cum nu prea iti este dat sa auzi live… Paul, Till si Richard si-au facut si ei datoria, ridicand cu cateva grade temperatura din Stadthalle, cu cele trei aruncatoare de flacari uriase prinse de capetele lor. Mereu le-am admirat acest curaj nebun…
Momentul culminant al spectacolului, din punctul meu de vedere, a venit odata cu "Wiener Blut" si "Frühling in Paris". "Wiener Blut" a debutat cu un Till carand in semintuneric mobiler vechi, cu un patefon si o lampa, decorul unei povesti neverosimile, al carui personaj principal, monstrul austriac Joseph Fritzl, alimenteaza o piesa extrem de puternica live, mai ales cantata "la ea acasa". Revolta, furia si energia revarsate de "Willkommen… In der Dunkelheit! In der Einsamkeit! In der Traurigkeit! Für die Ewigkeit!..." sunt de neimaginat, ca si decorul desprins dintr-un film horror, cu papusi atarnate din inaltul scenei, care in final explodeaza pana la ultima, lasandu-ti fiori reci pe spate. In acest decor sinistru si intr-o bezna deplina, "Frühling in Paris" vine ca o speranta, ca o mangaiere, la inceput luminata doar de un bec in mijlocul scenei, cu Till cantand melancolic acompaniat doar de Oliver la chitara acustica. Si toata siguratatea, tristetea si desertaciunea pe care aceasta piesa magnifica le poarta cu ea, erau acolo, pe acea scena devastata si in mintile noastre care sorbeau fiecare secunda. Treptat, ceilalti patru membri se alatura primilor doi, iar povestea aluneca intr-o reala incantare. Decorul din spatele scenei se schimba radical, cortina cade si lasa locul unor sofisticate reflectoare uriase, de diverse forme, unele din ele in forma logo-ului Rammstein, cele patru reflectoare circulare din inaltul scenei coborand si ele pentru a lua parte de mai aproape la spectacol. "Frühling in Paris" curge splendid intr-un decor tot mai rosu si cu ventilatoare mari deasupra scenei, iar noi suntem tot mai topiti in aceasta piesa atat de frumoasa.
Pe o scena din ce in ce mai industriala si mai sofisticata, vine momentul "Ich tu dir weh"… care este acolo, intacta in setlist, asa cum o stim cu totii: cu Flake, care la mijlocul piesei coboara de la locul sau, "il supara" pe Till, care il alearga, il prinde si il arunca intr-o cada. Till urca arpoximativ 3-4 metri cu o trapa hidraulica si, cu al sau bidon cu foc, il incendiaza pe Flake. "Ich tu dir weh! Tut mir nicht Leid!" si ploaia de foc si artificii cade peste Flake, care din fericire, nu pateste nimic :)
"Liebe ist für alle da" a fost si ea o surpriza, la inaltimea precedentelor. Foarte foarte buna live!
Ei, si iata ca la "Benzin", nemtii nostri au reluat sceneta de mult abandonata, in care Till aduce o "pompa de benzina" pe scena si ii da foc unui "intrus" imbracat in negru si care topaie dezordonat. Omul negru ia foc, alearga disperat pe scena si cativa oameni sar sa il stinga. O piesa care live, iti da mari emotii…:)
"Links 234" si "Du hast" au binedispus definitiv publicul. Lumini geniale, flacari si focuri din toate colturile scenei, din fata, din spate, de jos si din inaltul ei si celebra minge de foc rosie care pleaca la "Du hast" deaspura publicului pana in mijlocul lui, se intoarce sub forma a doua focuri galbene si explodeaza la scena. Minunata impletire de efecte vizuale si sonore…
Poate pentru unii este greu de crezut ca "Pussy" suna exceptional live. Till canta la un microfon cu un arc de cerc pe care sunt implantate sase dildo-uri roz :D, iar spre finalul piesei, urca pe un dispozitiv falic care improasca multimea din fata scenei cu o spuma alba… pentru ca apoi trei aruncatoare mari de confetti colorate sa incheie binemeritata baie a publicului, care canta fara incetare :)
Prima pauza dupa acest tur de forta anunta primul bis, format din trei piese de mare exceptie: "Sonne", "Haifisch" si "Ich will". Inutil sa incerc sa va descriu cat de bine suna toate live, cu mentiunea ca "Sonne" s-a produs pe aceeasi lumina galbena, ca la "Haifisch" Flake a navigat in multime in binecunoscuta barca, iar la "Ich will" eram cu totii din nou cuceriti. Explozii multe si uriase acompaniaza "Ich will". Admirabil dialogul Till-publicul austriac, care rostea fiecare replica insotind-o de mii de maini ridicate in aer: "Könnt ihr mich hören?/Wir hören dich/Könnt ihr mich sehen?/Wir sehen dich/Könnt ihr mich fühlen?/Wir fühlen dich/Ich versteh euch nicht…"
O nebunie absoluta, un flux urias de energie dinspre scena catre public si invers.
Dupa cum stiti, Till nu vorbeste niciodata in timpul concertului, piesele curg una dupa alta intr-o continua experienta serotonizanta, nu exista pauze sau cuvinte inutile sau vocalize de exersat, muzica impreuna cu spectacolul fiind singura si cea mai sigura conexiune scena-public si revarsare a prea plinului dinspre ambele tabere, singura ratiune pentru care atat ei, cat si noi ne aflam acolo.
Pauza inaintea ultimul bis, "Engel". Multimea striga disperata: "Zugabeeeee!, Zugabeeee!, Zugabeeeee!" Un fel de "mehr", de "mai vrem", "mai mult". Si "Engel" inseamna aripi mari de inger din care se revarsa flacari uriase. Deja se intaleaza tristetea la gandul ca se termina acest rasfat al simturilor. Nu au mai cantat "Seemann", asa cum au facut-o pana acum in acest turneu si nu stiu de ce. Ca sa ascultam tot ce au Rammstein mai bun ne-ar fi trebuit toata noaptea. Si toata discografia lor live. La finalul concertului, Richard, Paul, Oliver, Flake si Christoph s-au strans in jurul trapei din centrul scenei, de unde Till intra si iesea in timpul show-ului, s-au asezat in genunchi si l-au asteptat… Apoi toti sase au multumit cu un "Danke schön, das war Rammstein…" si cu multe plecaciuni. Iar Richard, Flake si Till au coborat in fata scenei, dand mana cu zecile de oameni din primul rand... Felicitari publicului austriac pentru o asemenea interactivitate si pentru toate versurile cantate ireprosabil!
Am plecat de la Stadthalle cu toate emotiile rascolite si cu un dor urias deja de a-i revedea cat mai curand. Nu stiu altii cum sunt, dar Rammstein dau in continuare dependenta...
Daca nu i-ati vazut niciodata, trebuie sa-i vedeti! Daca i-ati mai vazut, nu-i ratati nici in acest turneu si cu nici o ocazie! De ce? Pentru ca Rammstein inseamna rigoare si eficienta germana. Pentru ca Rammstein inseamna genialitate. Muzicala, artistica, tehnica, a imaginii, a tot ce intelegem noi si ne dorim mai bun in muzica. Pentru ca Rammstein inseamna respect de sine si respect pentru milioanele de fani. Pentru ca Rammstein inseamna perfectiune. Pentru ca veti vedea ceea ce nu ati mai vazut niciodata live. Pentru ca veti auzi cum nici nu ati visat. Pentru ca sunt unici si adorabili…
DANKE SCHÖN, RAMMSTEIN!

PS – Continuam sa credem si sa speram intr-un concert si in Romania in 2010…

Galerie foto RAMMSTEIN in Viena - Stadthalle, autor Caroline Traitler - 21.11.2009

«inapoi in pagina de index inedit